Știu, deci știi, cu Răzvan Theodorescu. Deșertificarea Asiei Centrale

Printre istorici, arheologi, geologi și climatologi este răspândită teoria deșertificării Asiei Centrale de-a lungul secolelor, într-o cadență repetitivă o dată la un mileniu, începând cu epoca neolitică și terminând cu evul mediu.

O deșertificare ce a făcut ca populațiile de crescători de vite dintr-un vast areal între Caspica și hotarele Chinei să se deplaseze pentru pășuni spre Apus, în direcția Europei, trecând de Urali, de Crimeea și de spațiul carpato – danubiano – pontic, până în inima continentului nostru.

În acest fel un întreg mileniu știut în cărțile de istorie ca mileniul migrației popoarelor a cunoscut, pe teritoriul României, valuri succesive de populații de războinici și păstori de origine orientală, intrate în legătură cu populația daco – romană, romanică și românească sedentară.

Aceste populații orientale au aparținut mai multor familii etnice. Au fost iranieni de origine indo – europeană, precum sarmații secolelor II, III și IV aflați în contact cu imperiul roman; au fost populații turcice – așadar ne- indoeuropene – precum hunii secolelor V, originari din spațiul Mongoliei, numiți în cronicile chineze Hiung –nu; precum avarii secolului VI veniți din stepele de la nord de Caucaz; precum proto – bulgarii secolului VII veniți dinspre Volga în nord – estul Peninsulei Balcanice; precum pecenegii, uzii și cumanii secolelor XI – XIII; au fost fino – ugricii precum maghiarii secolului IX veniți din Siberia; în fine, au fost neamuri mongole ca tătarii care au pustiit până în centrul Europei în prima parte a secolului XIII.