Imperiul Roman, intrat în secolul al III-lea într-o adevărată anarhie militară, atacat de barbarii germanici și de perși, minat din interior de noua religie răsăriteană a creștinismului, a fost adus să cunoască o noutate constituțională unică în istorie, menită să ușureze administrarea uriașei împărății: tetrarhia. Era sistemul de guvernare cu doi împărați – auguști – unul pentru Orient și altul pentru Occident, secondați de doi cezari. Ctitorul tetrarhiei a fost, cârmuind între 284 și 305 Caius Aurelius Diocletianus, ceilalți tetrarhi fiind Maximianus, Galerius, Constantius Chlorus și fiul acestuia, Constantin, primul împărat creștin, cel care a încheiat tetrarhia, care a întemeiat Constantinopolul și care, în 313, a emis edictul de la Mediolanum (Milano de azi) prin care învățătura lui Hristos – până atunci persecutată – devenea religie tolerată.
A fost o epocă în care forța militară a legiunilor a fost restabilită, în care inteligența juridică latină a exaltat conceptul de concordia, în care tetrarhii au fost socotiți identici printr-o similitudo care întărea colegialitatea imperială, având aceeași zi de naștere (gemini natales), iar reședințele lor la Trier, la Ravenna, la Milano, la Sirmium, la Nicomedia au devenit importante centre occidentale, balcanice și microasiatice.
Partenerii noștri
