Un întreg veac de istorie românească – al XVIII – lea – a fost cel al cârmuirilor unor domni de origine grecească, originari – aproape toți – din cartierul stambuliot al Fanarului și care, în ochii turcilor, erau slujitori fideli ai Sublimei Porți. Aceștia au fot fanarioții, legați de dinastiile medievale românești care au stăpânit alternativ în Moldova din 1709 și în Țara Românească din 1716 – prin același voievod cultivat care a fost Nicolae Mavrocordat – până în 1821 prin cei doi principi din neamul Suțu, Alexandru și Mihai. A fost o epocă de strânsă dependență economică, politică și umană de imperiul otoman, dar și de deschideri culturale spre Occident, a arătat-o Nicolae Iorga într-o celebră conferință din 1898 – mai ales prin secretarii domnești care erau emigranți francezi (Millo, Linchou, Carra, D’Hauterive). Om de cultură era un Constantin Mavrocordat, cel care în 1746 desființa dependența țăranilor – așa – numita rumânie -, ca și unii domni din familiile Ipsilanti, Moruzi, Calimachi, Caragea, Mavrogheni sau Hangerli, într-a doua parte a secolului.
Partenerii noștri
