Se năștea în urmă cu 140 de ani, la Rășinari și urma să devină „poetul pătimirii noastre”, apoi membru al Academiei Române.
Fecior de preot și de învățătoare, face liceul la Sibiu și la Brașov și universitatea la Budapesta și la Berlin. Publică poezii (Oltul, Dăscălița, Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcașii) în Tribuna, Revista ilustrată, Familia, Luceafărul și un volum în 1905.
Îl prețuiesc Sextil Pușcariu, Caragiale, Coșbuc, Vlahuță, Lovinescu, Barbu Delavrancea; considerat poet al neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. A activat în ASTRA, a scos reviste literare, a fost traducător, și-a axat publicistica pe problemele „românismului” (statul național, combaterea asupririi austro-ungare). S-a stabilit în România în 1914, a fost acuzat în Austro-Ungaria de înaltă trădare, a fost soldat în Marele Război, a militat pentru Marea Unire.
Spre finalul vieții a avut simpatii fasciste și naziste, a condus un guvern (timp de 44 de zile) care a promovat o politică antisemită; își doarme somnul de veci la Ciucea.
A rămas în conștiința românească drept un poet național, un bard al satului și al statului românesc. Întrebarea lui legată de risipirea casei părintești rămâne actuală, cu referire la întreaga țară: „Cucuta crește prin ogradă,/ Și polomida-i leagă snopii…/ – Ce s-a ales din casa asta,/ Vecine Neculai al popii!…”.
Partenerii noștri
