Ne-am cam plictisit de istorie, așa cum ne-am cam plictisit și de viață. Dar viața este istorie și istoria este viață și nu putem scăpa de ele. Unirea Principatelor este adesea copleșită de Marea Unire și de multe evenimente mai recente, încât unora mai tineri întâmplările de-acum 163 de ani li se par din Evul Mediu.
La 24 ianuarie 1859, s-a petrecut un fapt neașteptat: românii au nesocotit decizia marilor puteri ale Europei de a alege doi domni (unul în Moldova și altul în Țara Românească) și l-au făcut domn la București pe alesul de la Iași. Astfel, Europa a fost pusă în fața faptului împlinit, făcându-se unirea peste voința marilor puteri.
Alesul se chema Alexandru Ioan Cuza și – alt fapt inedit – nu era os domnesc. Au candidat, firește, și membri ai vechilor dinastii, dar țara l-a preferat pe fruntașul de la 1848, pentru că – vorba lui Mihail Kogălniceanu – la legi noi era nevoie de om nou.
Omul acesta, cu toate greșelile lui, a pornit marea operă de construire a României moderne, pe baza programului de țară de la 1848; în șapte ani de domnie, a schimbat fața țării, făcând mai multe reforme decât alți suverani în decenii întregi.
Cuza a domnit puțin și nu a apucat să dea poporului sentimentul de lehamite. La moartea lui timpurie (1873), au participat la Ruginoasa 30 000 de țărani, care l-au plâns ca pe un părinte. A fost un vizionar, care a lăsat un mesaj pentru viitor, pe care aveau să-l pună în practică urmașii.
Partenerii noștri
