Dacă ne gândim la liderul clasic din literatură sau filme, imediat ne vine în minte un personaj care emană putere, carismă, e chipeș și sigur pe el și nu are momente de slăbiciune. Ai întâlnit asemenea oameni?
Carisma, lipsa îndoielii, nevoie de a proiecta mereu putere și iluzia infailibilității sunt de obicei proiecțiile unui ego narcisic. Iar egoul dăunează leadershipului. De ce?
Pentru că egoul caută mereu informații care validează credințele proprii, ingustând drastic perspectiva liderului. Acesta va căuta mereu informații care să îi valideze ideile și părerile și îi va respinge pe cei care îl contrazic. Insa deciziile bazate pe aceste informații nu vor fi niciodată cele mai bune.
Egoul ne schimbă și comportamentele. Cu cât ne credem mai importanți, cu cât credem că succesul ni se datorează exclusiv, cu atât tindem să fim mai nepoliticoși, mai aroganți și mai egoiști. Iar acest comportament va îndepărta o bună parte din oamenii din jurul nostru.
Vor rămâne cei care știu să ne manipuleze, să ne hrănească ego-ul cu aprecieri și atenție. Mai mult, vom căuta să luăm decizii care să ne facă să arătăm bine, iar aceste decizii nu vor fi chiar cele mai bune pentru organizația noastră sau pentru oameni.
Chiar și istoria ne arată că egoul poate fi inamicul marilor conducători. Probabil acesta era motivul pentru care la intoarcerea victorioasă dintr-o batălie, în timpul marșului triumfal, fiecare general roman avea o persoană in apropiere care să-i șoptească în mod constant că este muritor.
Ție cine îți șoptește în fiecare zi? Cât de mult timp îți iei zilnic pentru a aprecia efortul oamenilor care contribuie la succesul tău? Cât de mulți oameni ai în jur care îți spun și adevărurile pe care nu vrei să le auzi?
Partenerii noștri
