Știu, deci știi. Iconoclastia

Cât de straniu ar putea să pară, a existat în istoria creștină un moment în care icoana cu figurile sale sacre a fost socotită o eretică vrăjitorie, Dumnezeu neputând să fie reprezentat (așa cum în vechile credințe păgâne, potrivit gândirii lui Platon, Logosul era invizibil). Începută în secolul al IV- lea lupta împotriva icoanelor – intrată în istorie sub numele de iconoclastie – s-a declanșat violent în 726 printr-un decret al împăratului bizantin Leon al III- lea și omologată în 754 printr-un conciliu ținut în palatul Hieria din Calcedon sub Constantin al V-lea Copronimul care condamna arta blestemată a pictorilor … desenatori de umbre”. Era o ruptură limpede cu tradiția figurativă a antichității greco – romane și a determinat exodul multor călugări iubitori de icoane în Apusul european. Curând, în 787, al șaptelea Conciliu Ecumenic ținut la Niceea, sub oblăduirea împărătesei de origine ateniană, Irina – personaj al romanului esoteric sadovenian Creanga de aur – a restabilit în drepturile sale icoana, un al doilea val iconoclast, în 815, fiind cu desăvârșire stăvilit în 843, din nou sub patronajul unei împărătese, Teodora de Paflagonia.