Am tras mult cu pandemia asta și, din păcate, sfârșitul e departe ei nu pare foarte apropiat.
N-am uitat încă incendiile care au pustiit trupurile unor oameni ca noi și mințile celor care i-au îndrăgit.
Acum, numărăm morții sufocați la „Victor Babeș” și ne uităm prostiți cum sunt evacuați bolnavii de la „Foișor”, noaptea, cu șiretenie și nepăsare.
Anul trecut, când s-a decretat starea de urgență, am avut cu toții un șoc.
Brusc, nimic nu mai era cum a fost.
Frica de boală, de moarte, începea să macine încrederea în noi.
E greu de uitat „izoleta” și rolul ei în inducerea groazei.
Nu are rost să insist asupra epopeii noastre de atunci încoace.
Știm cu toții ce am pățit și ce prostii ne-au fost băgate pe gât.
Și mai știm, de fapt bănuim, cât am fost de jefuiți.
E ceeva, insa, care mă macină.
În tot timpul ăsta, singura boală care a fost „recunoscută” de autorități a fost covidul.
Spitalele și clinicile care tratau alte patologii și-au închis porțile, dar le-au deschis larg pentru nenorocitul ăsta de virus.
Oamenii au murit cu zile și continuă să moară pentru că li s-a refuzat dreptul la viață, culmea, în numele covidului.
Pentru a-i salva pe unii, sunt sacrificați alții.
N-avem suficiente paturi ATI ni se spune.
Timp de un an au dormit pe ei și n-au reușit mare lucru pe tema asta.
Acum, sunt disperați pentru că cei care ar muri din lipsa îngrijirii în ATI, ar fi victimele lor directe.
Suferinzii de alte boli au fost ținta perfectă.
O dată, că nu aveau cum reacționa de teama contra-reacției opiniei majoritare, insensibile și egoiste.
A doua, că autoritățile justificau prin iminența dezastrului, măsurile care să acopere impotența sporirii capacității ATI.
O crimă perfectă.
Alta…
Partenerii noștri
Citește și
