De când a apărut și pentru noi, cei din Estul ortodox, această sărbătoare a iubirii, m-am cam ofticat.
În loc de Valeriu, ar fi putut să mă cheme și pe mine Valentin.
Clar, ai mei puteau fi mai inspirați în a-mi alege numele astfel încât să patronez chiar și numai onomastic o asemenea minunată sărbătoare, cea a iubirii.
Fără voia mea, am ratat ocazia de a-mi fi invocat și evocat numele de către cei îndrăgostiți.
Poate, mi-ar fi adus și mai mult noroc.
Nu mă plâng, doar constat.
În sfârșit, s-o lăsăm…
Valeriu e chiar un nume frumos și mă simt bine purtându-l, iar alor mei le mulțumesc, acolo unde sunt, pentru că m-au numit așa.
Chiar îmi place, e al meu și mi se potrivește !
Oricum, pentru mine, iubirea chiar n-a ținut cont de o astfel de minimă diferență.
Cu bune și cu… mai puțin bune.
Acum, azi, ne interesează sărbătoarea în sine, iar cei îndrăgostiți au o zi cât se poate de oficială pentru a se manifesta ca atare.
După atâta distanțare socială care ne-a cam dezobișnuit de îmbrățișări calde, fără frica atingerii firești comportamentului uman, manifestarea iubirii sub orice formă, ne poate salva.
Apropós, de ce oare artizanii însingurării noastre i-au spus „distanțare socială” și nu „fizică” ?!
„Distanțare fizică” suna mai uman.
Poate, pentru că gura păcătosului, politically correct, neîndoios, adevăr grăiește…
„Iubiți-vă pe tunuri !” îndemna într-o poezie Adrian Păunescu.
Chiar n-ar fi deloc rău, mai ales acum, când armele sunt pregătite să vorbească.
Același, mai zicea:
„Facă-se profeția mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!”
Acum, eu ce să mai zic?!
Poate că și cei mai puțini tineri ar trebui să-ncerce…
Partenerii noștri
