Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci…” Încercați să vedeți în închipuire poziția exactă… Imposibil. Dacă ea își culcă fruntea pe brațul lui, atunci nu poate lăsa pradă gurii poetului decât… ceafa. Căci “ale sale buze dulci”, în poziția descrisă, vin tocmai în partea opusă, la fel cu fruntea.
G. Topârceanu, Curiozități poetice, din Pagini de proză, Junimea-Iași, 1985
Poate ți-a explicat și ție cineva cât de imposibilă e imaginea din poemul ”Dorința”. Doar că posibilitațile sunt ceva mai ofertante. Pentru că nimeni nu își culcă fruntea cu fața în jos spre brațul pernă. Ci într-o parte. Sau și mai clar: Dacă eu stau pe spate cu brațul așezat pe frunte. Uite că toată coregrafia versurilor devine destul de fezabilă:
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Partenerii noștri
