Domnul Maiorescu mi-a spus că au fost împreună în ajunul Crăciunului la alde Kremnitz. Mai erau acolo Teodor Rosetti și consoarta, Chibici, Slavici, Caragiale.
Au băut , au mîncat, au dat cadouri – seară frumoasă. Doar el era iritat, nervos și căuta mereu ceartă cu Caragiale. În fine, știi bîrfa – el tocmai s-a împăcat cu Veronica, dar nu poate uita că prietenul lui Caragiale i-a făcut ce nu se face.
Zău, nu se face să te-ncurci cu iubita prietenului tău. Urît! Dar, ce să zic, îl știi pe Caragiale cum e. Îl știi și pe el…
Cînd îi știu cît sînt de deosebiți mă întreb, cum de pot fi prieteni? Dacă-i vezi pe amîndoi, pe el și pe Caragiale, la masă la cîrciumă, te izbește imediat deosebirea.
Caragiale scrutează fiecare chip, fiecare gest al fiecărui om care trece prin fața lui, se amuză de cît de diferiți sînt oamenii (zice că fiecare e strîmb altfel), îi comentează pe toți, rîde de ei, face bășcălie. El, însă, habar n-are cine trece prin față. Nimic nu-l interesează mai mult decît conversația. Întreabă, explică, întoarce ideile pe toate părțile, se consumă cu intensitate în gînduri, citează autori.
Cred că a citit tot. Dacă ai putea să spui despre cineva că a citit tot, el ar fi acela. Și Caragiale e foarte citit, dar Caragiale nu a studiat niciodată ca el. În schimb, isteț fiind, știe să scoată de la el sumedenie de cunoștințe pe care și le însușește.
Uite, într-o seară, la cîrciumă, Caragiale se întoarce spre el și îi spune: ”Auzi, Kant ăsta al dumitale, după părerea mea a fost un mare moftangiu!”. Asta l-a stîrnit din cale-afară și a început a-i vorbi lui Caragiale despre Kant. El l-a studiat serios pe Kant și i-a povestit lui Caragiale acolo, la masă, cu berea-n față, esența studiilor sale în două ceasuri. De atunci, Caragiale poate susține orice discuție despre Kant, deși nu a citit un rînd din marele filozof.
Noi sîntem zi de zi poporul lui Caragiale, dar la marile ocazii ne tutelează geniul lui. Și cînd îi văd acolo, la cîrciumă, la masă, cît sînt de diferiți…
Partenerii noștri
