Cînd a intrat în redacție, l-am privit ca pe o altă arătare, adusă să ne fie de distracție. Ce să caute un poet printre ziariști? Era ponosit și parcă sculat atunci din somn. I s-a dat și lui un pupitru și, după ce a dat mîna morocănos cu noi, s-a așezat să scrie. Dintîi, și-a scăpat tocul pe jos și cînd l-a ridicat, s-a murdărit cu cerneală pe degete. N-am cutezat să rîdem, că a rotit o privire întunecată împrejur. Acele pete nu i-au mai dispărut niciodată.
Era neîndemînatic în toate, mai puțin în așezarea cuvintelor. Nimeni nu-i stătea în cale. Odată privea într-o latură și se încrunta la un colț, rozînd ușor capul tocului și se apuca de scris: ”Niciodată în țara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită și mai îngrășată decît clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pămînt, fără să ne dăm seama cum, pe cînd oamenii suferă de strîmtoare!”.
Pe seară, am ieșit cu toții la terasă la Oteteleșanu și l-am întrebat cum îi vin toate așezate, atît de repede și de unde le scoate, că nu-l văzuse nimeni citind gazete. A sorbit din bere și mi-a răspuns tot cu o întrebare. Și aici la București vorbea cu ”matale”, după graiul molodovenesc de acasă. ”Da matale, cînd primiși halba, cum știuși că beai bere, șî nu altă aia?”
Nu convenea multora ce scria, multe aranjamente a stricat și pe mulți a supărat. Dar că era drept, e drept. Că era pătimaș, e fără tăgadă. Cînd a aflat că s-a încheiat tratat cu Austria, a aruncat cu călimara pe fereastră și a trecut apoi să scrie, muind tocul pe la fiecare din noi. Cînd am ieșit seara la bere după obicei, n-a scos multă vreme un cuvînt. Abia într-un tîrziu, mi-a spus ”jupîni, dă-mi rogu-te o pițulă, să mai ieu un țap. Mă ardi Viana șeia pi gît”. Așa era – printre noi. Pătimaș. Că la poezie, eu nu mă pricep.
Partenerii noștri
Citește și
