N-a auzit nimeni de el.
Îl chema Mihai Cadar și era cioban.
L-a sfâșiat ursul și l-au găsit după o zi zăcând fără suflare în mijlocul pădurii.
Despre ursul Arthur, regele carpatin, a auzit toată Europa pentru că s-au mobilizat iubitori de animale pe care le-au văzut doar la grădina zoologică – dacă le-au văzut – și l-au transformat în simbolul solidarității umane cu regnul animal.
ONG-uri vocale, doamne și domni specialiști ad-hoc, s-au mobilizat exemplar și au făcut cunoscut Europei tragicul eveniment al împușcării ursului Arthur.
Nu știu cât de mult se pricep oamenii aceștia la ceea ce înseamnă prezervarea vieții sălbatice, dar e sigur că manifestă multă, foarte multă pasiune în susținerea cauzei animalelor sălbatice.
Mi-i închipui trăind măcar o lună prin sălbăticia munților Carpați, într-unul din satele pierdute printre văi și cu pădurea prăvălindu-se în curte.
Experiența conviețuirii cu sălbăticiunile care le devorează animalele din gospodărie și chiar pe oameni înșiși, i-ar face cu mult mai solidari cu semenii lor.
Așa, vorbim despre ursul Arthur, simbol al cruzimii oamenilor împotriva animalelor sălbatice.
Nu am nici cea mai mică intenție să stimulez antagonismele în materie.
Vreau doar să vorbesc despre Mihai Cadar.
Condiția sa modestă de cioban, nu mă împiedică deloc să mă-nchin în memoria sa.
Mihai Cadar a murit la 26 de ani pentru că pe semenii săi nu-i privește soarta locuitorilor munților.
Mihai Cadar și toți „Cadarii” care au murit hăcuiți de sălbăticiuni, ar fi meritat aceeași siguranță ca oricare dintre noi, dar pe ei i-am uitat.
Azi, e o conferință de presă a unor miniștri, chiar nu contează cine sunt ei, cu tema „implementarea Planului Național de Acțiune pentru conservarea populației de urs brun în România.”
Că de oameni și de viața lor se ocupă urșii…