Ca și pe mulți alții, m-au impresionat imaginile surprinse într-un autobuz cu copila plângând și zbătându-se cu disperare în brațele unui bărbat.
Nimic din imaginile acelea nu lăsa să se-nțeleagă că, de fapt, era o scenă de viață cotidiană, dramatică dar, în nici un caz, tragică.
Pur și simplu bărbatul era o cunoștință apropiată a familiei copilei, iar absolut întâmplător și accidental, împreună cu copilul, au luat alt autobuz decât mama acestuia.
Totul e bine când se termină cu bine, se spune.
Așa e, toată lumea respiră ușurată că nimic rău nu s-a-ntâmplat și nimeni nu a avut de suferit.
Adevărul e că impresiile cele mai puternice le-am avut după ce imaginile au trecut și vestea bună a ajuns și la mine.
Am avut și am în contiuare, un gând persistent.
Nu-mi pot scoate din cap faptul că nici unul dintre care asistau la scena dramatică a fetiței disperate, nu au schițat nici un gest de a reacționa în vreun fel.
Asta, pe mine cel puțin, m-a șocat.
În ce lume trăim ?
Ce ne mai leagă între noi ca oameni ?
Ce a mai rămas din ceea ce obișnuiam să-i spunm omenie ?
Până unde merge indiferența față de semeni ?
Situația ca atare, trădând o pasivitate revoltătoare, poartă un mesaj trist.
Oamenii și-au pierdut omenia, iar suferința altora, chiar dacă le țipă-n urechi, nu-i mai emoționează și rămân prizonierii indiferenței pe care ei înșiși și-au construit-o.
Coeziunea comunității este un deziderat pierdut, iar valențele de umanitate s-au disipat trist într-o societate amorfă.
Lume multă, oameni puțini…