E ziua mea, a copilului, iar puterea îmi aparține.
Azi, cel puțin.
Pot zbura în viitor și mi-am ales să descind în 2021.
Chiar azi, 1 Iunie.
La 10 ani pe care îi am, curios și curajos, abia așteptam să vină ziua asta în care să fac ce vreau, departe de ochii prea curioși ai părinților.
Am evadat în viitorul de azi cu gândul să fac ceea ce nu aș putea în prezentul celor 10 ani de-atunci, demult.
Vreau să fiu profesorul de sport care are cheia de la dulapul cu mingi și să le dau colegilor și prietenilor din viitorul prezent ca să-i dea drumul la o miuță în curtea școlii sau pe strada casei.
Visul e acum realitate, am găsit și mingile, dar nu-s copiii.
Îi caut dar nu-i găsesc.
Școala e pustie.
Unde-or fi ?!
Dau de îngrijitoarea școlii pe care n-am mai recunoscut-o.
Marș acasă, îmi zice.
Aha ! E zi liberă azi !
Pe străzi, sunt oameni care poartă pe față niște măști.
Ce naiba, sunt toți doctori ?!
Alții, sunt cu fața descoperită.
Mai sunt unii care le poartă aiurea, sub nas sau sub bărbie.
Ce-o fi cu ăștia ?!
În părculețul de lângă școală, pe o bancă, un băiat și o fată, cam de vârsta mea.
Mă apropii, îi salut dar, nimic. Muți.
Ambii, cu ochii în niște ecrane și cu niște fire în urechi.
Sună unul dintre ele și băiatul începe să vorbească singur. Mă prind cu greu că ecranul ăla e un telefon.
Cum naiba ?!
Brusc, cu ochii tot în ecranul ăla, fata mă-ntreabă cum mă cheamă și de unde sunt.
Îi spun că vin din trecut și-atunci ridică ochii spre mine.
Credeam că o impresionez, dar ea mă-ntreabă cu glas egal, de când, din ce an ?
Și cum te cheamă ?
Îi spun, apasă de câteva ori pe ecran și-l întoarce spre mine arătându-mi fotografia mea de-acum.
Iată-te, zice !
Mă trezesc în patul meu, iar glasul mamei se aude iritat, scoală-te odată că întârzii la școală.
… și fă-ți patul !