Azi, de Ziua Pădurii, m-am surprins cu gândurile mele din copilărie, despre pădure.
Inca de-atunci, am avut o mare nelămurire apropos de pădure.
Pe de-o parte, codrul e frate cu românul, ni se spunea.
Pe de alta, din poveștile și basmele românilor, aflam despre Muma Pădurii, întruchiparea Răului și Urâtului.
Cum adică, fratele românului, codrul, are o mamă pe care chiar el, românul, o consideră Baba-Cloanța ?!
Adică, mătușa românului e o babă rea și a dracu’ ?!
Norocul meu e că după copilărie, a venit adolescența și odată cu ea, ocazia de a-i fi ascultat pe „Phoenix” și pe-a lor „Fată verde cu părul pădure”.
Între Muma Pădurii și fata fermecată și fermecătoare, am ales-o pe-a doua, dar n-am uitat niciodată de existența primei.
Fantasticul epos al românilor aduce împreună dar și separat, frumusețea, vitalitatea, farmecul misterios al pădurii, dar și capcanele ei ascunse.
Slavă Domnului, țara asta a noastră, oferă tot ce poate fi mai spectaculos în sălbăticia pădurilor și apelor care ne înconjoară.
Apele ne mai și inundă câteodată.
Mai tăiem pădurea aiurea și-atunci apa năvălește peste prostia noastră și ne face să plătim scump.
Norocul nostru e Muma Pădurii.
Nu râdeți !
Datorită ei, pădurea din România nu piere și continuă să crească, în suprafață, dar și în masă lemnoasă.
Nu zic eu, zice statistica.
Și-uite așa, mă-ntorc la Muma Pădurii.
Cu recunoștință…
Partenerii noștri
